Interviu cu fostul antrenor al naționalei României, Cosmin Contra: “Şi eu am fost un star la Milan!”

În urmă cu mai mulți ani, Cosmin Contra a acordat un amplu interviu, despre cariera sa de până atunci, revistei ”Regele Fotbal”.

– Îţi aminteşti despre primii tăi paşi în fotbal, cum ai început, primul antrenor?
– Primii paşi i-am făcut la şcoala sportivă, la CSŞ Timişoara (n.r. – actuala LPS Banatul). Dacă-mi aduc bine aminte, primul meu antrenor a fost Brândescu… nu mai ştiu… era Mafa, era şi Dobândă, nu-mi aduc prea bine aminte cine a fost primul meu antrenor. Antrenorul cu care am stat cel mai mult la CSŞ a fost Petre Arnăutu, de la care am şi plecat la Luceafărul şi la care m-am întors până să ajung la Poli. La CSŞ era o şcoală foarte serioasă, de la care au plecat multe talente ale fotbalului românesc. Am avut şansa să prind mai multe trenuri în viaţă, cum se zice. Poate unii nu le prind, dar eu le-am prins în momentul ăla.

– Când ai început fotbalul, pe ce post jucai?
– Am început, mi se pare, ca extremă dreapta. Se juca cu trei atacanţi, iar eu eram în dreapta, pentru că eram mai micuţ şi aveam viteză mai mare antrenorii m-au pus acolo. Apoi am trecut mijlocaş dreapta, post pe care m-am afirmat şi am ajuns la Luceafărul. A fost o selecţie aici, la Timişoara, în care eu am avut şansă.

– Mi-ai spus cum ai ajuns la naţionala de juniori. Era o generaţie bună. Descrie puţin atmosfera de acolo.
– Da, am avut o generaţie, zic eu, dintre cele mai bune. Am avut şansa să fim în regim de cantonament, gen Luceafărul, cu şcoală şi cu meciuri, aveam meciuri internaţionale destul de multe, turnee în străinătate. Am avut şansa să câştigăm o Balcaniadă, am avut şansa să ne calificăm la Campionatul European…

– …Unde nu aţi avut rezultate grozave, şi asta e o regulă pentru fotbalul românesc. De ce, uite, la juniori, nu aveţi rezultate foarte bune, pentru ca apoi să ”explodaţi”, când urcaţi la seniori?
– Cred că avem şi puţină neşansă. Îmi aduc aminte de campionatul acela din Cipru, mi se pare că am avut primul meci cu Spania şi am pierdut 0-1, pe un vânt foarte mare, iar noi, ca românii, am jucat împotriva vântului prima repriză, iar în a doua nu am avut vântul în favoarea noastră, pentru că s-a schimbat. Cred că avem ghinion. Apoi, la naţionala de tineret, la Bucureşti, un ghinion fantastic în meciul cu Olanda, care era cel mai important, am avut o sumedenie de ocazii şi am pierdut 1-2.

– Ai ajuns la Poli. Aici ai avut unele probleme cu regretatul nea Costică Rădulescu.
– Da, mici probleme… Probleme pot fi oriunde cu antrenorii sau jucătorii, poate ajungi să nu fii pe placul antrenorului. Eu am avut astfel de probleme cu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, Costică Rădulescu. Nu vedea în mine fotbalist. Era opinia dânsului şi trebuia să o respectăm la momentul respectiv.

– A urmat, în 1995, Dinamo.
– A fost o plecare aşa, mai… Eu terminam contractul în vară şi toată lumea a fost mulţumită cu plecarea mea. Bineînţeles, atunci am avut mai multe oferte. Dinamo a fost cea mai serioasă, a mai fost şi Craiova, cu Sorin Cârţu, care mă suna în fiecare zi, iar eu lăsam vorbă că nu eram acasă, cu toate că el m-a ajutat atunci când aveam probleme cu nea Costică, mă chema la lotul de tineret, deşi nu jucam aproape deloc în Divizia B. Am preferat Dinamo pentru că erau mulţi bănăţeni în echipă. Era Varga, era Macavei, era Bătrânu. Deja eram aproape jumătate din echipă. Cred că a fost şansa vieţii mele, deoarece, ajungând la o echipă de top din Bucureşti, atunci, pe vremea aceea, erau şanse mari să ajungi la echipa naţională, cum de altfel s-a şi întâmplat…

– Ai debutat înainte de Euro ‘96…
– Da, dar înainte să debutez, am mai fost chemat la echipa naţională. Înainte, cu “Generaţia de aur”, erau 15-16 inşi de bază, plus doi din ţară pe care îi chemau aşa… Sau erau patru, din care doi rămâneau în tribună întotdeauna. Dar era o onoare faptul că mergeam cu ei şi făceam antrenamente, aveam doar de învăţat.

– Spre final ai avut probleme şi la Dinamo, cu Dinu…
– Probleme n-am avut. Cred eu, problema lor era că mai aveam un an de contract şi voiam să rămân, iar ei voiau să mă vândă. Totul a plecat de la un meci cu Rapid, când noi eram în fruntea clasamentului, 0-1, după care toată lumea a spus că eu am fost “omul potrivit la locul potrivit”. Bine, cine mă cunoaşte ştie că nu… De acolo a plecat totul. Apoi a urmat un meci la Reşiţa în care dl Dinu nu m-a folosit şi apoi mi-a zis că dacă nu plec din vară, anul următor nu-mi garantează postul de titular, cum se întâmplase în ceilalţi ani. Şi atunci eu, plin de nervi, i-am sunat pe Giovanni şi pe Victor şi le-am spus că din vară eu nu vreau să mai rămân la Dinamo şi că mă duc la orice echipă din România, la Steaua, numai să nu mai stau acolo. Eu nu mă gândeam la un transfer în străinătate. Plecând apoi în vacanţă cu familia, în Turcia, am mai avut o discuţie – bine, în fiecare zi îl sunam pe Giovanni şi-i spuneam că eu nu mai rămân la Dinamo – cu dl Dinu şi am hotărât că e cel mai bine. A venit a doua şansă a vieţii mele, transferul la Alaves, unde am avut norocul să întâlnesc un grup extraordinar de băieţi, în creştere, care m-au primit din prima zi ca pe un rege. Am prins cei mai buni ani din istoria Alavesului, ajungând, o echipă mică, într-o finală de cupă europeană. Eu, jucând bine doi ani la rând, am avut şansa să mă afirm în fotbalul mare.

”Am ”explodat” târziu pentru că am ajuns în fotbalul mare târziu”

– De ce ”explozia” ta s-a produs relativ târziu, la 24-25 de ani?
– Am ”explodat” târziu pentru că am ajuns în fotbalul mare târziu. Am ajuns la 24 de ani… Bine, e greu să te adaptezi în fotbalul de performanţă, trebuie să ai noroc să găseşti un antrenor şi un grup de jucători care să aibă încredere în tine. Eu cred că le-am avut pe ambele la Alaves.

– Ţi s-a potrivit foarte bine sistemul de joc, acel 3-5-2 în care aveai foarte multă libertate pe aripă, sau care a fost secretul adaptării tale extraordinare acolo?
– Multă lume greşeşte. Am jucat doar unele meciuri în 3-5-2. În acel sistem am jucat de puţine ori în campionat, dar lui Mane îi plăcea să utilizeze un 4-4-1-1, cu un singur vârf. Ce mi-a picat mie bine a fost încrederea pe care mi-a acordat-o.

– În acel sistem erai mijlocaş dreapta?
– Nu, eram fundaş, dar era sistemul în aşa fel încât, dacă plecam în atac, cei doi oameni din faţa apărării îmi ocupau partea, îmi acopereau spatele, cum se spune. De exemplu, la Milan nu am avut şansa să găsesc acei jucători. Sau, la Atletico, la fel. Asta a fost şansa mea la Alaves.

– După plecarea de la Alaves ai avut un regres…
– Eu cred că regresul a apărut după ce am venit la Atletico. La Milan am jucat 32 de meciuri, nu toate titular, dar totuşi 32 de meciuri.

– Ai plecat chiar cu un an înainte de a lua Liga Campionilor…
– Am plecat pentru că am vrut să mă întorc în Spania. Drept vorbind, nu mi se potrivea mie fotbalul italian. Cu toate că puteam să fac un an ca cel precedent, câteodată titular, câteodată rezervă şi să stau şi să câştig Liga Campionilor. Dar eu nu sunt genul de om care să aştepte să câştige alţii în locul lui. Mie îmi place să joc şi adevărul e că fotbalul spaniol mi se potriveşte cel mai bine. Fotbalul italian e destul de greu. Eu am avut probleme în primele luni, până m-am adaptat, pentru că eram obişnuit cu fotbalul din Spania. La Alaves primeam 30 de baloane pe meci, iar în Italia primeam trei, deci o diferenţă mare. Am preferat să plec, dar şi la insistenţele lor.

– Cum te-ai acomodat în vestiarul Milanului, cu atâtea staruri acolo?
– Nu a fost o problemă… Şi eu am fost un star, doar am ajuns la Milan! Cum zici tu, erau multe staruri şi foarte multă lume îşi imaginează că sunt cu aere sau cu nasul pe sus. E un vestiar ca şi la alte echipe, nu se simte că sunt vedete, toată lumea este tratată la fel.

– Cine făcea legea acolo, totuşi? Maldini?
– Da, Maldini, pentru că juca de atâția ani la Milan şi era cine era şi juca cum juca. Tocmai datorită faptului că a fost un fotbalist – eu am rămas plăcut impresionat – de la care ai numai de învăţat. Modul de pregătire, concentrarea din timpul antrenamentelor, al meciurilor… Pentru el nu conta că era antrenament, meci amical, meci oficial, el totdeauna juca la intensitate maximă. El, Costacurta, care au fost învăţaţi cu aceeaşi mentalitate. Am avut multe de învăţat, în sensul că m-am perfecţionat puţin în apărare, că eu uitam să revin în apărare. M-au ajutat să înţeleg că trebuie să mă şi apăr, nu numai să atac.

– La Atletico ai avut un prim an cu probleme. A fost şi un conflict mocnit cu antrenorul, din câte am înţeles.
– La Atletico au fost mai multe… Eu eram foarte obosit după trei ani, mai ales anul de la Milan, unde a fost o intensitate maximă, la acel nivel. Mi-a trebuit ceva timp să mă reacomodez cu fotbalul din Spania şi eu m-am simţit tot anul foarte obosit. Îmi amintesc că la un meci amical, cu Lituania, i-am cerut lui Iordănescu schimbare, lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată. Clubul cu multe probleme, neplătirea banilor, antrenorul care avea probleme în familie şi era mai tot timpul nervos, a fost un an destul de rar în viaţa mea de fotbalist. Am avut multe de învăţat, pentru că până atunci nu mi s-a întâmplat să am probleme de genul acesta. A fost o experienţă nouă, şi deşi am fost majoritatea campionatului pe locuri de Liga Campionilor şi Cupa UEFA, la sfârşit am avut două luni în care n-am câştigat nici un meci şi în care am ratat orice şansă de a merge în Cupa UEFA. Eu cred că atunci am avut echipă cel puţin de Cupa UEFA.

– În sezonul următor s-au schimbat lucrurile în bine la Atletico?
– Da, pentru că au reuşit să-şi rezolve problema banilor, au reuşit o mărire de capital a societăţii, prin forţe proprii. Gil şi-a dat demisia ca preşedinte, dar a rămas acţionar majoritar. Cred că asta a fost o mutare bună, Gil a plecat de la club ca acesta să nu mai fie ţinta tuturor scandalurilor, să fie puţină linişte. Ei au rezolvat în mare parte problema banilor, au plătit toate restanţele jucătorilor. Eu zic că au adus jucători foarte buni atunci, dar ştii cum e, dacă în fiecare an schimbi 10 jucători, e greu ca în scurt timp să ai rezultate. Au plecat 10 sau 12 jucători şi au venit alţi 10 în locul lor, un antrenor nou, alte metode, şi atunci e greu.

– Să trecem un pic la naţională. Lobonţ a declarat, la un moment dat, că sunteţi mai buni decât “Generaţia de aur”!
– Aşa considera el atunci, dar ca rezultate nu am fost mai buni. Eu am trăit şi necalificarea la Mondiale, şi necalificarea la Euro. E greu ca fotbalist… Noi, cei de afară, ştim că nu era bine numai pentru noi, era bine pentru fotbalul românesc să ne calificăm la unul dintre aceste evenimente, pentru că este în scădere cota fotbalului românesc şi a fotbalistului român. Acum, jucătorii români merg în probe în Rusia, în China, la echipe de care înainte nici nu se vorbea. Şi pe noi ne doare, pentru că, îţi dai seama, dacă nu ajungi la un Campionat Mondial sau European, nu te simţi fotbalist, pentru că sunt evenimentele cele mai importante din fotbalul mondial. Poţi juca la o echipă mare sau în Liga Campionilor, dar turneele finale sunt cele mai mari competiţii.

– De ce n-am ajuns la Europene, în 2004?
– Eu sunt sigur că am pierdut calificarea la meciul cu Norvegia de acasă. Pe terenul care a fost, norvegienii nu au făcut nimic şi au plecat cu o victorie în minutul 86, după o greşeală a noastră în lanţ. Nu ne-am calificat pentru că echipa nu era închegată şi dl Iordănescu mai avea încă dubii în privinţa sistemului, ba juca cu trei fundaşi centrali, ba cu patru în linie. Toţi am fost vinovaţi. Când dl Iordănescu şi-a risipit dubiile şi a făcut o formaţie cu un 4-4-2 agresiv, echipa României a arătat că poate să se bată de la egal la egal cu oricine, iar în ultimele şase meciuri am fost neînvinşi. Cred că eram pe un drum bun. Păcat că nu ne-am calificat şi s-au calificat Danemarca şi Norvegia. Cred că nu merita niciuna, cred că meritam noi şi bosniacii să mergem mai departe. Dar ăsta-i fotbalul, însă cred că au şi fost ajutaţi, pentru că celor de la UEFA nu le place să mergem noi la Campionatul European şi să ducem 1.000 de spectatori, pe lângă Danemarca, care aduce 10.000 sau 15.000.

– Ai vorbit de 4-4-2. Crezi că la naţională se potriveşte cel mai bine acest sistem?
– Cred că până acum s-a văzut acest lucru. “Generaţia de aur” juca cu trei fundaşi centrali, întotdeauna, pentru că erau jucători care puteau să joace acel sistem. Cred că generaţia actuală putem juca foarte bine în 4-4-2.

– Ce părere ai despre Iordănescu, ca antrenor?
– Nu am nimic rău de spus despre el. Poate a făcut greşeli, ca orice antrenor care poate greşi într-un anumit moment, dar ca profesionist, eu cred că este unul dintre cei mai buni din România şi chiar… nu vreau să spun vorbe mari. Oricine poate face o alegere greşită sau să greşească sistemul de joc. Dar el pregăteşte foarte bine meciurile, iar cei care intră în teren suntem noi, până la urmă. El ne spune toate defectele şi calităţile adversarului, dar noi intrăm pe teren şi noi facem rezultatele, nu dânsul.

– Ce spui de rezultatele pe care le-a reuşit Mircea Lucescu în Turcia?
– Lucescu a făcut performanţe în Turcia, cum ai zis tu. A fost şi la Inter şi n-a făcut performanţe, a fost şi la Brescia şi n-a făcut performanţe, deşi a reuşit să promoveze după ce a retrogradat, dar poate în alt fotbal nu avea rezultatele astea. A reuşit să aibă rezultate pentru că Lucescu este unul dintre antrenorii cei mai buni din Europa, iar în Turcia se poate câştiga campionatul cu una dintre echipele de frunte. Acum rămâne de văzut, dacă ajunge la o echipă bună din lume, din Italia, din Spania, dacă are aceleaşi performanţe.

– Despre conducerea fotbalului românesc?
– Ştim cu toţii ce-i cu conducerea fotbalului românesc. Eu cred că, în ultimul timp, toată lumea a încercat să avem un fotbal curat şi eu cred că s-a văzut. Nu prin performanţe, pentru că nu putem să vorbim încă de asta, dar se vede că e un campionat mai curat şi toţi, de la arbitri până la preşedinţi, vor să fie un campionat curat, şi nu au de câştigat decât jucătorii. Una e să joci un meci care ştii dinainte că e câştigat de adversar, şi intri relaxat, şi alta e să ştii că joci meci de meci pentru banii pe care îi câştigi şi dai totul în teren. Automat, când joci cu o echipă din străinătate, chiar dacă e cotată favorită, poţi să produci surpriza.

Articol de Octavian Stăncioiu