Apariția Cupei Mondiale

Foto: Jules Rimet (sursa: Wikipedia)

Încă de la înființare, FIFA și-a propus organizarea unui campionat mondial interțări. Era chiar prevăzut, pentru prima ediție, anul 1916. Care, bineînțeles, n-a avut loc. Primul Război Mondial era în toi…

După război, nivelul de popularitate și organizare al fotbalului crescuse foarte mult. La Turneele Olimpice din 1920, 1924 și 1928 participaseră și țări din Africa, America de Nord și, mai ales, America de Sud. Mai mult, în 1924 au concurat pentru laurii olimpici nu mai puțin de 22 de țări! Astfel că aceste trei ediții ale JO pot fi considerate adevărate campionate mondiale neoficiale.

Prăpastia dintre amatorism și profesionism devenise însă tot mai mare. Având statut profesionist, Marea Britania, Austria, Cehoslovacia și Ungaria – țările cu cel mai puternic fotbal din Europa – nu (mai) puteau să se prezinte cu cei mai buni jucători la JO, diminuând drastic valoarea turneului. În alte țări, fotbalul era încă amator, dar mai mult pe hârtie. Era, de fapt, un profesionism mascat. O lovitură dată amatorismului ”pur” a fost hotărârea reglementării recuperării salariilor pierdute de fotbaliștii amatori prin deplasări și jocuri, hotărâre adoptată la Congresul FIFA din 1926, de la Roma. Dar acest lucru contravenea principiilor amatorismului, astfel că însăși existența fotbalului la JO – unde profesioniștii nu erau admiși – era amenințată.

Noul președinte al Comitetului Internațional Olimpic (CIO), belgianul Henry de Baillet-Latour, era însă un mare simpatizant al fotbalului, pledând pentru includerea sa în programul Olimpiadei 1928 la ședința CIO din 1926, de la Haga, ceea ce a fost determinant. În 1927, la Paris, CIO face un compromis, acceptând rambursarea banilor pe care i-ar câștiga fotbaliștii amatori la serviciile lor, pe timpul cât s-ar afla la JO. Numai așa, turneul olimpic de fotbal din 1928 a putut avea loc. Era clar însă că, de acum încolo, ierarhiile stabilite de Olimpiade nu vor mai reflecta fidel valoarea participantelor, atâta timp cât țările cu cel mai dezvoltat fotbal din Europa trebuia să alinieze jucători de mâna a doua, opunându-i celor mai valoroși jucători ai altor țări, care încă nu adoptaseră profesionismul. Disputa devenise inechitabilă.

La Congresul FIFA de la Roma (2-5 mai 1926), francezul Jules Rimet, cel care din 1921 era președinte al FIFA, a propus crearea unei comisii menite să studieze modalitățile de organizare și regulamentul unei competiții mondiale interțări. Comisia (formată din elvețianul G. Bonnet, austriacul H. Meisl, francezul H. Delaunay, germanul F. Linnemann și italianul G. Ferreti) s-a întrunit la 5 februarie 1927, la Zürich, elaborând un proiect. Henri Delaunay (secretarul general al federației franceze) a susținut ideea ca această competiție să nu țină cont de statutul – amator sau profesionist – al jucătorilor, fiecare țară urmând să participe cu cei mai buni fotbaliști. Congresul FIFA de la Helsinki (3-5 iunie 1927) a aprobat organizarea de meciuri interțări indiferent de calitatea jucătorilor.

Proiectul elaborat la Zürich a fost supus dezbaterii la Congresul FIFA de la Amsterdam (25-26 mai 1928), ținut cu ocazia JO. În a doua zi a congresului s-a aprobat, cu 25 de voturi pentru, cinci contra (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Estonia) și o abținere (Germania), organizarea primei competiții mondiale. S-a alcătuit o comisie de organizare (formată din Henri Delaunay, Felix Linnemann și Hugo Meisl), care prezintă, la 8 septembrie 1928, la Congresul FIFA de la Zürich, regulamentul competiției.

Printre altele, el prevedea organizarea, începând din 1930 și la interval de patru ani (în interludiul olimpic), a unei competiții mondiale interțări (numită ”Cupa Mondială FIFA”; pe scurt ”Cupa Mondială”), pentru câștigarea titlului de ”campion mondial de fotbal”. Din acest moment, Turneul Olimpic (rezervat doar amatorilor) va sta mereu în umbra Cupei Mondiale (deschisă jucătorilor profesioniști, semi-profesioniști și amatori), pierzându-și mult din valoare și interes.

Pentru organizarea primei ediții a CM și-au depus candidatura șase țări europene (Spania, Suedia, Italia, Belgia, Ungaria, Olanda) și una sud-americană (Uruguay). Rând pe rând, însă, toate europenele s-au retras, organizarea fiindu-i atribuită Uruguay-ului. Aceasta se întâmpla la Barcelona, cu ocazia celui de-al XVIII-lea Congres FIFA (17-19 mai 1929), când a fost adoptat și regulamentul prezentat în anul precedent.

Trofeul pus în joc și oferit de FIFA, Cupa Mondială, a fost creat de către francezul Abel Lafleur și simbolizează ”Victoria înaripată” (de aici și supranumele de ”Zeița de aur”). Având o înălțime de 30 de cm și o greutate (inclusiv soclul de marmură) de 4 kg (din care 1,8 kg de aur), cupa era transmisibilă, urmând a intra definitiv în posesia primei țări care o va cuceri de trei ori.

Iar prima campioană mondială va fi, în 1930, chiar țara gazdă, Uruguay.

Articol de Octavian Stăncioiu

Lasă un răspuns