La mormântul lui Adrian Jinaru. Bara lui Cârțu și amintiri din obsedanții ani ’80. Reflecţii asupra suferinţei omului postmodern

”Omul este un ucenic, durerea este dascălul său. Şi nimeni nu se cunoaşte pe sine atâta timp cât n-a suferit” (Alfred de Musset) este tragicul motto al ”Reflecţiilor” domnului Adrian Jinaru asupra suferinţei omului postmodern.

Foto: Clasa a VIII-a B de la Școala Generală nr. 24 din Timișoara în 1985, la absolvire. Primul din dreapta, rândul de jos, prof. Adrian Jinaru. Primul din stânga, rândul de sus, Octavian Stăncioiu. Pe același rând, al 6-lea din dreapta, actualul antrenor al naționalei de junioare U19 a României la fotbal, Florin Bugar

În vara anului 2013, la 20 iulie și la doar 57 de ani, a pierdut lupta cu boala și s-a stins din viață profesorul timișorean Adrian Jinaru.

S-a născut la 16 iunie 1956, la Satu Mare, într-o familie de intelectuali cu rădăcini în celebra comună montană și păstorească Jina, din Mărginimea Sibiului. A avut un frate geamăn, Cristian, medic, stins și el mult prea devreme, în 2004, și o soră mai mare, Anca (Munteanu prin căsătorie), profesor universitar dr. la Facultatea de Sociologie-Psihologie din Timișoara.

Adrian Jinaru a absolvit Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare, apoi, în 1980, ca șef de promoție pe țară, secția de Filosofie a Facultății de Istorie-Filosofie a Universității Al.I. Cuza din Iași. A fost apoi profesor de istorie la școli generale și licee din Timișoara (inclusiv director la Școala Generală nr. 24, între 1990-1995), conferențiar universitar dr. la facultățile de Drept, Jurnalistică, Sociologie și Psihologie ale Universităților de Vest și Tibiscus din Timișoara. În 2005 a obținut titlul de Doctor în Filosofie al Universității Al.I. Cuza din Iași, cu lucrarea ”Psihologism și antipsihologism din perspectiva unei logici integrale”, coordonată de prof. univ. dr. Petru Ioan.

Autor al lucrărilor ”Logică şi psihologie în era ştiinţelor cogniţiei”, ”Psihologism şi antipsihologism: ipostaze istorice”, ”Psihologie socială aplicată – repere introductive”, ”Incursiuni în istoria psihologiei”, ”Istoria psihologiei (idei principale)” și ”Reflecţii asupra suferinţei omului postmodern”, coordonator și coautor al mai multor volume, autor de articole de specialitate în diverse publicații și de lucrări prezentate la simpozioane naționale și internaționale, membru al mai multor asociații, naționale și internaționale.

Mi-a fost profesor. De istorie, dintr-a V-a și până într-a VIII-a, la Școala Generală nr. 24 din Timișoara, în prima jumătate a anilor ’80. Am fost, cronologic, printre primii săi elevi, iar valoric (iertată-mi fie lipsa de modestie), chiar primul. Și-n acea perioadă am fost elevul său preferat. Dintre toți profesorii pe care i-am avut, pe Adrian Jinaru l-am iubit cel mai mult. Pasiunea mea pentru istorie, dezvoltată din fragedă copilărie de bunicul meu, învățător, găsise profesorul ideal: la olimpiada națională de la Iași, din 1985, pregătit de dl Jinaru, am luat locul III. Bronz, cum s-ar zice în termeni sportivi.

O iarnă frumoasă și grea

În iarna ’84-’85, ocupasem primul loc la faza județeană a acestei olimpiade. Era o iarnă grea, cu troiene și zăpadă ca-n basme, în Sânandreiul meu natal, și asta în Timiș, unde, prin tradiție, iernile sunt extrem de blânde. Până și școala, trimestrul II, s-a amânat atunci, vreo două săptămâni.

Aceea a fost iarna în care, la noi, în Timișoara, după idilicii ani ’70, am simțit brusc recesiunea: frig în case, întreruperi dese de curent și apă caldă, program TV redus la două ore pe zi (noroc cu TV Beograd și Novi Sad), cozi la alimentare, tramvaie și troleibuze circulând rar. (Îmi amintesc și două ”ziceri” de pe-atunci: ”Afară-i frig, în cameră e frig, îți mulțumesc cu drag, Partid” și ”Care e cel mai sărac turc din țară? Ali Men Tara”). Azi, în România, alimentarele nu mai există. Avem, în schimb, market-uri…

Iarna aceea, de vis și de coșmar, fusese anunțată de dezastrul Craiovei post-Maxima la Sarajevo. 0-4 cu Zeljeznicar, după 2-0 pentru olteni în tur, și o bară a lui Cârțu în retur, la 0-0. Până în acea iarnă, un meci pe etapă era televizat în direct (live, spunem azi). Din primăvara care va urma și până la Revoluție, acest lucru nu se va mai întâmpla, la TV fiind date doar meciurile naționalei, cele ale echipelor noastre în cupele europene, finalele Cupei României și, dar nu întotdeauna, derby-urile Steaua – Dinamo din campionat.

Mă pregăteam pentru faza națională de la Iași. Profesorul Jinaru mi-a conceput multe lucrări de sinteză. Avea un scris mărunt și caligrafic (calculatoare – precizare pentru tineri – încă nu existau). Când mi-a dat-o pe ultima, mi-a spus: ”Să nu mă faci de râs, la lumânare am scris-o”. Nu l-am făcut de râs. M-am dus sigur că voi fi primul pe țară. Dumnezeu mi-a dat și un subiect-mănușă: lupta antiotomană a Țărilor Române, de la Mircea cel Bătrân la Mihai Viteazul. N-am luat decât locul III.

Profesorul, pentru că în acel an terminam gimnaziul, a stăruit să merg pe linia istoriei. Evaluând că facultate de istorie nu era pe atunci în Timișoara, nu l-am ascultat. Așa a ajuns Lucian Boia să arunce netulburat săgeți otrăvite împotriva poporului român. A propriului popor.

Discutam cu Adrian Jinaru despre istorie, filosofie, fotbal și femei. Nu despre femeile din viața lui, ci despre fetele pe care le iubeam (pe rând, nu pe mai multe odată). Discutam chiar și politică, și asta în 1985.

Era un om cald, plăcut, afabil. Bun orator, excelent pedagog, suficient de sever atunci când era cazul.

Ultima dată ne-am văzut în 2003, când l-am invitat la sărbătorirea unui an de existență a revistei fondate de mine, ”Regele Fotbal”. I-am cerut atunci unele lămuriri despre Revoluția Franceză. Ne-am auzit apoi la telefon, în 2009, îl sunasem pentru a-l invita la o întâlnire a câtorva dintre cei care i-am fost elevi la Generală 24. Întâlnire prilejuită de vizita în țară a fostei noastre colege Loredana Gabor, stabilită în Canada încă de pe vremea lui Ceaușescu. Tocmai aflasem că dl Jinaru e bolnav. ”Vă salut, dom’ profesor, Stăncioiu sunt. Puteți vorbi?”. ”Firește că pot vorbi”, mi-a răspuns. Din păcate, nu a putut veni atunci. Mi-am spus că îl voi suna ulterior, să ne întâlnim. Luat cu tot felul de treburi, am tot amânat. Iar apoi a fost prea târziu, atât de târziu…

”Nelipsită şi inevitabilă în existenţa fiecăruia dintre noi, universală şi arareori tolerând excepţii, însemn banal sau nobil al vieţii sensibile, inducând condescendenţă compasivă sau respect umil, adesea inefabilă sau greu descriptibilă, mereu misterioasă şi provocatoare, suferinţa a reprezentat o temă constantă de reflecţie în istoria intelectuală a umanităţii. În toate epocile şi spaţiile culturale, problematica sa multidimensională şi complexă a fost (şi este) de interes major nu doar pentru simţul comun, dar şi pentru filosofi, teologi, moralişti, literaţi, artişti, mai de curând savanţi din varii domenii, cu toţii străduind la a o înţelege şi explica, de a-i conferi un sens şi o finalitate. Desigur, funcţie de perspectiva adoptată, s-au formulat cele mai eterogene opţiuni, poziţii şi soluţii, nu facil de conciliat şi armonizat între ele”
(Adrian Jinaru, ”Reflecţii asupra suferinţei omului postmodern”)

Dumnezeu să vă odihnească în pace, Domnule Profesor! Și vă mulțumesc pentru tot, chiar dacă, acum, e prea târziu, e-atât de târziu…

Octavian Stăncioiu